Cand nu ne-au mai ajuns cuvintele, ne-am facut ramuri inspre tacere...Drumurile gemeau sub praful asternut in durere si nu ne-am mai fost.
Cand nu ne-au mai fost destule secundele am rupt suflete pentru a ne avea...Aripa stanga imi era grea, piciorul drept imi sangea a cautare.Calcam nevinovat iarba cea fara de grai, in toate imi erai fara de ochi priveai si nu m-ai inteles...
Incearca sa dai sens cautarii...Iaca, de te ridici de pe piatra stand absurda-n rascruce, mainile ti le frangi ramuri implantand catre soare...Pasarile, spun, oare se cad acolo unde dorinta de moarte le poarta fara a sti cu adevarat finalul?Unde se duc toate cand mor?Suflete calator?
Unde ne-nseraram, idioti copii, loviram in dreptate pentru-a face loc uitarii...Apa marii de-ar veni, n-ar putea spala pacatul...
Mi-e dor de umblatul fara temei...Iau sufletul in carca si strig:Hei!Haide de ne-om inalta colo-n fata la cismea, unde apa nu mai curge, unde sarea imi strapunge amintirea ta...Suflete, de ne-om zbura!
Ridic privirea si zic:
Prea mult am stat in noi pentru "a fi", hai de ne-om calatori!Pasari de-om fi!
Cand se stinse totul si steaua din urma, imi prefacea cununa de raze in dureri...
Nu sunt minune, nu-ti mai pot spune cine "am fost".Suflete prost!
In toate alerg un dor si intrebarea cea dintai nascuta, pe buze-amare ce-mi saruta zeci de cuvinte...om intru dor...unde se duc toate cand mor?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu