In mainile noastre stau disperarile...atarnande de cate vreo clipa...Suflete calator...unde se duc toate cand mor?
N-am incercat vreodata a-mi pune intrebari ci am gasit cateva raspunsuri fara de rost pe care n-am stiut a le drege intru fericire. Iacata cum ne pierduram oasele in macinarea continua a vremii. Suntem dara nu prea ne mai suntem...Cuvinte risipite...Ce le vei spune celor ce vor intreba de mine?
Vei spune ca nu m-ai cunoscut, vei crede dara tu insuti aceasta?
Ma vei vedea in orice chip al uitarii?
Dara nu ne vom mai fi...
Aici se cursera raurile inspre fericire...izvorara amintiri despre neamintiri numai noi nu ne regasiram...
Spune-le ca am fost verdele pe care l-ai mirosit intr-o primavara tarzie, paienjenisul sculptat in coltul unei idei despre fuga fara de margini, razvratire pentru nimic...
Spune-le numai ca nu am mai avut timp...desi am fi putut darama muntii numai gandind era ce va sa ne cunoasca...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu